FOTOGRAFÍA FAMILIAR EN LOGROÑO Y LA RIOJA

 Fotógrafo Profesional en Logroño

 TEXTOS ESCRITOS POR MÍ EN DIFERENTES OCASIONES

Tenga en cuenta que TODO el material publicado en este sitio es nuestro y está protegido por derechos de autor. Si deseas redistribuirlo, nos alegramos y te lo agradecemos, pero sólo lo permitimos para fines no lucrativos (entretenimiento sin contenido sexual, violencia, excluyendo eventos y campañas de cualquier tipo), con mención de la fuente/creador y en ningún caso para la promoción de servicios, acciones o cualquier otra forma de generar ingresos.

ÎN JOIA MARE A BUCOVINEI MELE

O dată pe an, în lumea mea de copil, se făcea liniște – o liniște solemnă, împletită cu obiceiurile sătucului de pe deal unde norii se îmbrățișau cu munții, cu legendele despre comori protejate de flăcări și suflete rătăcite care uneori reveneau în casele celor dragi. Pentru ei, de Crăciun se lasă grâu și bob pe masă iar în noaptea de Înviere se aprind lumini. Acolo grindina se alungă cu lumânarea de la Paști, aprinsă pe pragul casei și belșugul gospodăriei se sporește cu crenguțele sfințite aduse de Florii. Pentru toate există o rugăciune și o zi în care nu ai voie să încalci regulile.
Bunica alerga de colo-colo, aruncând din cand în când ochii pe ceas – astăzi mergem la Denii, când citește părintele doisprezece Evanghelii în doisprezece limbi. M-am așezat cuminte pe laița de lângă plită, cu tălpile pe lemnele din ladă, așteptând cu nerăbdare să înceapă ritualul meu preferat. Într-un căpăcel de borcan se topea ușor un capăt de lumânare. Era adusă de la Biserică! Bunica, grăbită, îmi întinde un bețișor cu un capăt înfășurat în vată, ca o făclie în miniatură, râzând domol, îmi repetă repejor cum se mânuiește și se apleacă peste un teanc de cărticele de unde scoate cea mai minunată alcătuire de foi: Prohodul. Astăzi facem repetiție, căci mâine seară, la lumina gălbuie a lumânărilor, vom cânta toți la Sfânta Biserică.
Cu mânuța tremurândă de grijă și emoție, apuc oul fiert, călduț și încep să înșir puncte de ceară pe coaja albă, trăgând din când în când cu ochiul la bunica, pentru a fi sigură că fac cum trebuie. „În mormânt, Viață, pus ai fost, Hristoase...”, începe să cânte încetișor, cu voce tristă și duioasă, încurajându-mă să cânt cu ea.
Lângă plita încinsă din căsuța cu ferestre mici ce dau spre toloaca pustie se țesea o lume a noastră, o lume cu răspunsuri ce cuprindeau întreaga esență a omenirii. „Așa cum faci în Săptămâna Mare, așa vei avea tot anul”, de aceea este bine să postim și să tragem clopotele – căci doar acum ne este permis să urcăm în clopotniță. Ce loc fascinant! ... Să poți privi uriașa limbă de metal, aducătoare de sănătate în familia celui care ține de frânghia roasă de vreme, cum lovește în pereții săi răsunători.
La asfințit, coborâm dealul pe ulița șerpuită, mărginită de case. A plouat ieri, așa că mergem prin livezi, trecând zăvoarele. Din când în când, privim în spate să nu vină dulăii de stână a lui Arseni, că se mai dezleagă „pujlili și sar la picioare”. Se aud lătrând gros și amenințător, în timp ce ne curățăm încălțămintea de iarba cea nouă a anului. Mi-e frică, însă bunica mă asigură că nu vom păți nimic, căci mergem la Biserică și Maica Domnului ne apără.
Porțile cele mari din lemn sculptat sunt larg deschise și ne înfățișează coasta în vârful căreia domnește frumoasă, albă, ca o șoaptă de pace, biserica satului. Urcăm în liniște, făcându-ne cruce din loc în loc, rugându-ne pentru cei ai casei... Din fața bisericii, se vede mărul cel bătrân din livada noastră, loc din care, mângâind zarea cu privirea, trimit mereu o rugăciune către Baba (străbunica Ioana) și bunicul Filip. Ușor, norii cei groși se spulberă și lasă loc cerului roșiatic să ne cuprindă – se trag clopotele.
În fiecare an urc același deal, al păcii pentru mine și ai mei, fără întrebări inutile, fără teamă și fără gânduri apăsătoare. Atunci și acum, Săptămâna Mare lasă loc sufletului să îngenuncheze în lumină pentru a mai urca o treaptă a liniștii.

(Narcisa-Mădălina Basarman, 05.04.2018)

I don´t LIKE!

Astăzi m-am prins că am acumulat cca 1000 de ani de ghinion fiindcă nu am redistribuit îngerași animați, icoana care plânge sau ursulețul prieteniei purtător de trifoi sclipicios! Ce mă fac?! Am atâtea planuri de viitor și mi-am ratat viața! Nasol.
Facebook, acest tărâm al prieteniei absolute, unde cu un Like în loc de Love poți încheia relații sociale reale... nu mai vorbesc de uimirea de a constata că, cei 8-900 de prieteni care nu ratează nicio sărbătoare de-a ta, trec pe lângă tine pe stradă ca și cum nu v-ați cunoaște. Păi cum?! Tocmai ce ați celebrat 3 ani de prietenie și 300 de Like-uri. Ce oameni! Păi n-ai înțeles: nu purtai ochelarii de soare din poza de profil!
Ai postat la adresa lui! Sigur-sigur îi porți pică și de aia ai redistribuit articolul ăla cu sfaturi. Nu mă așteptam să ai așa o părere despre mine: UNFRIEND! Sau mai bine BLOCK!
Vecinul, când trece pe lângă nevastă-ta, o salută și îi zâmbește. Intri iute pe Facebook, vezi că sunt prieteni și totul devine foarte clar: au o aventură, sau cel puțin nemernicul ăla își dorește asta. I-a dat Like la poza aia în care e singură și la poza cu plăcinta. O vrea pentru el (cel mai probabil, plăcinta). Ori îl blochează din lista de prieteni, ori e cazul să discutați serios despre relație. Tu nu poți accepta un al doilea bărbat în căsnicia voastră minunată. (Fie vorba între noi, nici nu e cazul, pentru că tu nu ești bărbat de vreme ce inventezi fantome care te și bântuie). *N.a. Nici doamnele nu stau rău la capitolul imaginație, doar că ele preferă să spioneze pe termen îndelungat „rivala” deci rareori solicită acțiuni de blocare a domniței cu botic de rățușcă.
Minunea de a-ți stoca datele personale te scutește de a-ți mai aminti data nașterii prietenului tău de o viață – ăsta da, loc călduț. În plus, primești o groază de reclame ca mesaj privat, fix pe domeniile tale de interes și nenumărate invitații pentru jocuri. LOVE!
Cele mai grozave sunt postările cu greșeli de ortografie și cele care conțin atacuri la persoană. Viteza, domnule! E ca la cursele de mașini: după ce trec, lasă norul de praf – așa e și cu pluralul. Când nu știi câți de „i” să pui în coadă, dă-i cu praf (în ochii cititorului) și pune minim 3-4, să pară că așa vrei tu să exprimi bucuria. Intenția contează! Cratima oricum e aleatorie în paradisul Fb – tu ești om cumsecade și ponderat, nu merge să dai și cu praf și cu paiul în ochiul celuilalt, căci vezi parul (sau părul – că ai freză modernă) din ochiul tău!
Este obligatoriu să postezi și în limba engleză! Nu contează că în viața ta nu ai purtat o conversație în melodioasa limbă a lui JR Ewing, sau că nimeni din lista ta nu vorbește engleza, dă-i cu aforisme, descrieri și urări. Pari mai fancy!
„Să moară dujmanii mei!” – asta se rezolvă cu animațiile ce conțin ani de ghinion sau moarte subită dacă nu redistribui, însă e bine totuși să te asiguri că funcționează, monitorizându-le cu religiozitate profilurile. Am o veste neplăcută pentru posesorul de dușman online: când ai dat mesajul ăla cu lumina de Paști, din comoditate l-ai trimis tuturor și a ajuns și la insuportabilii blestemați prin gif-uri de ghinion. E posibil să fi anulat efectul malefic. Eu zic să te duci repede la listă și să vezi cui i-ai trimis.
Like-ul din obligație / complezență este cel mai apăsător. Poartă o lume de gânduri și interpretări. „Dacă-i dau, ce spune lumea? Dacă nu-i dau, se supără!”. E ca în bancul cu iepurașul și băscuța, doar că aici e mai complicat, așa că mai bine mai meditezi asupra situației, să se mai adune Like-uri.
Reîntoarcerea la scrierea hieroglifică, acționată prin morse: pupicei, zâmbăreți, îmbrățișări, nervișori etc (musai diminutive!). Asta e cea mai bună parte din era comunicării online. Nu mai trebuie să gândești cu subiect și predicat și nici să te complici să pui cratima sau marca pluralului corect. Se rezolvă cu apăsarea repetată a pupicelului corespunzător. Ti-ti-ti-ta-ta-ta ... Like!
Îmi doresc o campanie Facebook ... „Ziua fără Facebook”. E ziua aceea în care scriem cu stiloul, miroase a cerneală și ne expediem gândurile în plic. O zi, în urma căreia cei dragi nouă vor găsi în cutia poștală emoție nu doar facturi și reclame. O zi în care iubim și oamenii, nu doar copacii și folosim coli de hârtie. Eu cred că ei, copacii, s-ar jertfi bucuroși dacă noi am redeveni oameni și ne-am așeza câteodată cu inimi pline de dor să le scriem scrisori celor dragi.

(Autor: Narcisa-Mădălina Basarman, 23.04.2018)

PENTRU CĂ EU SUNT TU

Pentru cuvântul nerostit și pentru atunci când cerul nu-și pudrează orizontul cu puful îngerilor neîntâlniți...
Pentru când vuiește tăcerea vreunui răsărit de departe și mai ales pentru atunci când munții tăi par să se afunde într-o zare necuprinsă...
Pentru gândul ajuns la răscrucea celor patru zări, în așteptarea îmbrățișării celor patru suflete, sorbind din conversațiile fără de cuvinte...
Pentru atunci când amintirea pare să alunece pe crengi cu promoroacă, pe aripa pleoapei fagilor îndepărtați...
Pentru atunci când îmi auzi bătăile inimii în primul fulg de zăpadă din zori, pentru toate zilele, pentru toate culmile nestrăbătute încă, pentru toate aripile pe care mi le-ai dăruit din carnea anilor tăi,  pentru ca astăzi eu să fiu tu și zborul meu să poată fi mai înalt decât al tău...
Pentru întreaga ta lume așezată la poalele lumilor mele, pentru poienile înverzite așternute în calea mea, din pacea rugăciunilor tale fierbinți pentru ca nicicând să nu-mi fie rece și întuneric. Pentru curajul izvorât din brațele tale în toate chemările mele..
Pentru că astăzi este sărbătoarea cea mai mare, Tata! Astăzi nu trebuie să îți urez nimic, căci din sufletul tău a luat ființă lumina sufletului meu, astfel că muzica visărilor tale devine ritm al valsului meu...
Pentru că eu sunt tu, știu că vei avea grijă ca vremea să nu pășească apăsat pe anii ce stau să se aștearnă cuminți nu în calea ta, ci alături de tine, așa cum alături îți stă și inima mea.
Astăzi turnăm bucurie în pocale de timp, ne așezăm în jurul mesei celor șapte scaune și închinăm pentru tine!

La Mulți Ani, Tata! Să ne trăiești, iubitul nostru, iubit!

(©2018 Narcisa Mădălina Basarman. Toate drepturile rezervate. 19.01.2018)

ÎI IUBIM PE CEI PE CARE ÎI IUBIM?

Sigur că fiecare dintre noi avem o părere bună despre propriile acțiuni și principii – așa este și firesc, de altfel, doar că există ceva ce unii dintre noi nu știm: nu știm să iubim.
„Să nu ucizi” este porunca cel mai des încălcată și totuși cea în care nici nu ne-am putem imagina ca protagoniști. Doamne ferește! Cum am putea noi ucide?! (Noi suntem chiar prea buni la suflet, uneori!). Ei, bine, ucidem. Asasinăm cu sânge rece iubiri, zâmbete și legături umane. Ucidem bucuria și libertatea sufletească prin neiubirea declarată ca iubire. Sufocăm egoist zborul celor de-ale căror aripi ar trebui să ne îngrijim. Pretindem respect și apreciere dar oferim gelozie, invidie și posesivitate (adică egoism în cea mai pură formă!). Dănțuim frenetic pe suflete cu porți larg deschise și turnăm otravă în nectarul armoniei apoi umplem cupele și punem masa. Atunci când gustă, unii se strâmbă, alții tac iar altora li se inundă ochii de durere, dar noi știm că ei nu știu că asta le va face bine și oricum exagerează. Noi știm!
Evident, nu este vorba despre mine sau tine, ci despre oricine altcineva din lumea asta crudă și necruțătoare! Noi, desigur, suntem fii sau fiice cu inimi pline de recunoștință, părinți protectori și drepți, soți sau soții care poartă zilnic de grijă familiei, cu iubire și sacrificii, un frate sau o soră mereu pregătit(ă) să dea un sfat bun și dezinteresat, un prieten de nădejde al cărui telefon este mereu deschis pentru apropiații săi, sau al cărui sfat întotdeauna va fi altruist...  Chiar dacă uneori se întâmplă ca telefonul să fie indisponibil cu orele, sau căldura vocii să fie bici de gheață, dar suntem oameni, nu-i așa?!
Noi suntem cei buni și deseori dezamăgiți de semenii noștri, atât de nerecunoscători și puțini toleranți cu neînsemnatele noastre derapaje. Noi nu rănim prin brutalitatea cuvântului sau faptei, ci suntem sinceri și asumați. Nu este agresivitate aceea când lovim cu securea adevărului nostru, când îi judecăm și îi pedepsim în funcție de realitățile noastre, ci este grijă purtată alor noștri. Nici mare lucru nu le facem când îi neglijăm sau mai grav, când îi agresăm emoțional. Cum care „AI NOȘTRI”?! Păi ei sunt toți cei pe care îi deținem în proprietate absolută. Ei ni s-au dăruit într-o zi și asta înseamnă că putem face ce vrem cu stările lor. Noi le vrem binele întotdeauna și le-o arătăm ori de câte ori putem, așa cum noi știm mai bine. Legăm cu lanțuri grele visele celui de-alături, căci avem acest drept. El însuși ni le-a dat, încredințându-ni-le spre păstrare, cu vocea tremurândă, cu ochii luminoși și aripile-ntinse.
Este iubire atunci când dăruiești șoptind sau pășind pe vârfuri în preajma sufletului de alături, atunci când ierți și când primești iertarea dar mai ales atunci când nu repeți greșeala. Nu putem dărui cu pumnii încleștați și nici zâmbi scrâșnind din dinți. Vorbind, nu ascultăm iar ochii închiși nu vor putea vedea.
Este iubire când stai la un pas distanță de limitele celuilalt și când în loc să afirmi, declari blând ce simți și apoi întrebi (evident, nu retoric!). Nu întreba însă niciodată dacă ești iubit(ă), pentru că și asta este tot posesivitate.
Nimeni nu trebuie să se simtă captiv în păienjenișul frustrărilor noastre, nimeni nu trebuie să simtă teamă sau obligativitate în preajma noastră și în esență nimeni să nu simtă că trebuie să ne iubească și nici să ne accepte „binele necerut” și nici „micile” derapaje.
Nimeni nu trebuie să facă nimic, însă noi toți avem nevoie să fim iubiți...

... CE NE FACEM?!

(Autor: Narcisa-Mădălina Basarman, 07.03.2017)

VIAȚA ESTE IUBIRE, NU LUPTĂ

Din ce în ce mai des, ba unii, ba alții se luptă din răsputeri fără oponenți reali. Mai mult, se erijează și în luptători mandatați să salveze o lume care nu le aparține, dar din care fac parte, ca piese de colț dintr-un puzzle gigant.
Sigur, din nefericire există și bătălii pentru viață, căci există oameni ale căror soartă a ajuns în ghearele vreunei boli fizice sau sociale. Aceștia da, din păcate, trebuie să lupte cu ei înșiși pentru a se salva. Eu nu mă refer la ei ci la sensul aparent pozitiv alocat unei acțiuni benefice dar care este din start îmbrăcată în agresivitate și violență.
Îmi place să cred că am evoluat ca societate, ca trăiri și manifestări. Așa cum, atunci când vrei să te căsătorești, nu procedezi ca-n epoca de piatră, dându-i o ghioagă-n cap ca s-o poți târî în peștera ta, ci o ceri de soție iar relația voastră are la bază sentimentul iubirii și apartenenței – așa este și în societate, dacă te vrei a fi o persoană cu voce și idei rezonante – înțelege că violența indusă (fie și în context pozitiv), nu trebuie afișată ca înlocuitor pentru nevoia de iubire și acceptare interumană. Dragă consumatorule de internet și TV, fă-ți curat în viață când dai de asemenea manifestări. Sunt otrăvitoare și te vei usca la umbra lor.
Suntem înfășurați strâns în pseudo-lideri care nu ne reprezintă, câștigă discursul cel mai agresiv (al celui care se luptă cu nimeni, nu al celui care începe prin a pune piatră solidă la temelie, în urma unui plan propriu) iar răsunătoare și aparent consistentă a devenit doar vocea de tip sirenă antiaeriana cu rafale de tun, însoțită de o atitudine găsită „pe după blocurile gri”. În loc să iubim și să protejăm natura, ajungem să susținem plasticul și betoanele, chiar și atunci când iau chip de om. Grotesc este că sunt aplaudați lăudându-se cu ce nu sunt, chiar în timp ce ambalează gogoașa-n hârtie creponată și-o dăruiesc în plen.
Există o campanie pentru reîmpădurirea României. Mi-ar plăcea să putem planta și în oameni, natura iar din ei să crească mlădițe noi, cu muguri din care să renască iubirea de semeni, să vedem flori de smerenie, decență, maniere, zâmbete blânde.
A fi patriot român este un fapt și o responsabilitate, nu o mândrie ci o datorie, de a fi și de a cunoaște. Este o chestiune de conștiință și vine la pachet cu o educație sănătoasă primită „de acasă”, cu un minim de cultură românească și cunoaștere a tradiției autentice. A fi român, înseamnă să fii demn și nu mândru – aceste două noțiuni sunt deseori confundate. Demnitatea vine din simțul măsurii și cunoașterea obiectivă a valorilor și limitelor proprii, are în compoziția sa respect, smerenie și iubire, pe când mândria este doar manifestarea orgoliului iar orgoliul este semn de slăbiciune, nu de putere și caracter sănătos.
Auzim adesea sintagma „Să construim o lume mai bună!”. Foarte frumos, dar din ce și prin ce metode, omule limpede la minte? Crezi că dintr-un discurs al cărui metalimbaj abundă de frustrări personale, dispreț și agresivitate (chiar dacă mascate de aparența patriotismului tău transparent și de așa-zisele tale bune intenții), poți crea lumea aceea mult visată? Ei bine, am vești triste pentru tine – n-o sa-ți iasă și te faci responsabil de efectele acțiunilor tale prin care îi implici direct sau indirect și pe ceilalți.
Binele nu poate veni decât din pozitiv, acceptare și iubire. Orice alt condiment adaugat meniului ce are iz de luptă populistă urâțește, murdărește și distruge. Viața mea este iubire! 

TU CE ALEGI PENTRU VIAȚA TA ȘI A CELOR DE ALĂTURI?

Ai grijă ce plantezi, pentru că va veni ziua recoltei!

(Autor: Narcisa-Mădălina Basarman, 24.02.2017)

Gracias por visitarnos y esperamos verle de nuevo.

Si desea volver a la página de inicio haga clic aquí:  INICIO

Puede encontrar más textos míos en  https://parohiaortodoxalogrono.blogspot.com/  y  https://madalinabasarman.blogspot.com/